„Doamnă, fratele dumneavoastră și soția lui au decedat. Totuși, fiul lor de patru ani este în viață și vă caută.” a anunțat un ofițer în timp ce logodnicul meu critica cum îmi stă rochia de mireasă.
Croitoreasa a lăsat să-i cadă banda de măsurat, Derek a sărit de pe canapeaua moale, iar eu am smuls în grabă acele din rochia mea de mireasă de 6.800 de dolari. „Laurel! Ce naiba faci?” a strigat Derek.
„Fratele meu!” am oftat. „Jonah și Maren nu mai sunt!” Derek m-a prins de umeri. „Ce?”
„Asta nu are sens. Erau pe drum să viziteze părinții lui Maren.” „Au fost implicați într-un accident! Nolan era cu ei!” Mâinile mele tremurau în timp ce mă chinuiam cu fermoarul, iar m-am rupt mătasea de lângă șold înainte ca croitoreasa să mă poată ajuta.
Acea rochie trebuia să fie cel mai fericit lucru pe care l-am purtat vreodată. În schimb, s-a transformat în ultima amintire frumoasă pe care am avut-o înainte ca întreaga mea lume să se destrame. Sunt Laurel Fenwick, o arhitectă înfloritoare de 28 de ani din Portland, care era la doar trei luni distanță de căsătoria cu Derek Sloane, un bărbat pe care credeam că va fi mereu alături de mine.
Totuși, cea mai profundă trădare nu era ceea ce mă aștepta la spital. Un ofițer ne-a întâmpinat la camera de urgență. „Doamnă.”
„Fenwick?” „Unde este Nolan?” am insistat. „Unde este nepotul meu?” „E bine. A fost evaluat.
Leziunile lui sunt destul de minore.” Apoi mi-am amintit de celelalte două persoane din vehicul. „Și Jonah? Maren?” „Îmi pare sincer rău.” Primisem deja vestea la telefon, dar auzind-o din nou, totul părea mai palpabil.
Un membru al personalului spitalului m-a condus într-o cameră liniștită, unde două figuri acoperite se odihneau pe paturi separate. Jonah m-a crescut după ce părinții noștri au murit când aveam treisprezece ani. El avea douăzeci de ani, abia suficient de mare pentru a avea grijă de el însuși.
Lucra în construcții ziua, umplea rafturile noaptea și a învățat să-mi împletească părul uitându-se la tutoriale pe un laptop vechi. Când am fost acceptată la facultatea de arhitectură, am încercat să refuz admiterea pentru că știam că nu ne putem permite. Jonah și-a vândut motocicleta.
Maren, logodnica lui, a renunțat la doi ani de planuri de nuntă. Au folosit fondurile pentru nuntă pentru a-mi cumpăra un computer pentru desen, manuale și materialele de care aveam nevoie. „Creează ceva frumos cu viața ta,” m-a îndemnat Jonah.
„Jonah, te rog,” am murmurat. „Te rog, nu face asta.” Era o asistentă care ținea în brațe un băiețel mic cu părul blond închis. Geaca lui albastră era pătată, iar el ținea o mașinuță de pompieri cu o roată lipsă.
„Mătușă Laurel?” „Nolan, dragule.” L-am luat de la asistentă, ținându-i micuța siluetă aproape de mine. „Mami nu se va trezi,” a murmurat el. „Tati nu se va trezi nici el.” „O să mori și tu?” Acea întrebare a distrus ceva în interiorul meu care nu va mai fi niciodată întreg.
„Nu,” am murmurat, sărutându-l pe frunte. „Sunt aici, iubirea mea. Sunt chiar aici.” „Promiți?” „Promit că voi face tot ce pot pentru a mă întoarce la tine.” Derek ne observa din colțul camerei.
Anxietatea legată de ceea ce ar însemna Nolan pentru viitorul nostru. Când asistenta mi-a spus că eu eram persoana pe care Jonah și Maren o desemnaseră în documentele lor de tutelă de urgență, Derek s-a întors brusc către mine. „Așteaptă,” a spus el.
„Îl iei acasă?” „Absolut.” „În seara asta?” „Derek, părinții lui tocmai au murit.” „Înțeleg. Întreb doar dacă spitalul are pe cineva care se ocupă de astfel de situații.” „De obicei, plasarea în familie este preferată atunci când există un rudă potrivită disponibilă,” a clarificat ea. „Dar există și alte opțiuni?” „Ce alte opțiuni?” am insistat.
„Laurel, putem vorbi în privat?” „Nu.” „Te rog. Doar pentru un moment.” „Dacă ai ceva de discutat în legătură cu Nolan, spune-o în fața mea. Dar nu-l face să audă nimic dur.” „Nu sunt dur.
Sunt realist.” Pentru că Derek nu era un om rău în modul în care oamenii își imaginează de obicei bărbații răi. Era genul de om pe care alții l-ar eticheta ca fiind de încredere. Totuși, când cel mai rău moment din viața mea a lovit, instinctul lui imediat a fost să evalueze ce ar putea să-l coste.
În acea noapte, l-am dus pe Nolan acasă. A adormit în mașină, ținând strâns camionul de pompieri avariat. L-am dus sus și l-am așezat în camera de oaspeți.
După câteva minute, s-a trezit plângând după mama lui. L-am ținut aproape de mine până aproape de zori. Derek a rămas jos, răsfoind telefonul.
La 5:17 a.m., a bătut la ușa dormitorului. „Laurel?” Nolan se odihnea împotriva mea. Derek era în prag, deja îmbrăcat în jachetă.
„Trebuie să mă întorc acasă. Abia am dormit.” „Trebuie să discutăm despre ce urmează.” „Ce vrei să spui?” „Despre el.” „Derek, Nolan este familia mea.” „Înțeleg asta. Dar el nu este automat responsabilitatea mea.” A adăugat, „Avem o nuntă în trei luni, Laurel.
Nu putem să ne comportăm ca și cum asta nu schimbă nimic.” Tocmai atunci, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Derek. Trebuie să ne decidem în legătură cu băiatul înainte să facem alte plăți pentru nuntă.
Apoi am privit în jos la Nolan, care dormea cu mânuța lui mică ținând degetul meu. Pur și simplu nu știam cât de nemilos va aborda Derek acea decizie…
PARTEA 2 — PREȚUL IUBIRII PENTRU UN ORFAN
La trei zile după ce mi-am îngropat fratele și cumnata, Derek a sosit la mine acasă cu două duzini de trandafiri roșii în mână. Până atunci, Nolan nu reușise să doarmă mai mult de două ore la rând. Nu voia să mănânce nimic în afară de biscuiți, plângea de fiecare dată când nu eram în raza lui vizuală și țipa la sunetul unei uși de mașină care se închidea afară.
Frumoasa mea casă cu trei dormitoare se transformase într-un haos de jucării împrăștiate, rufe nespălate, mese mâncate pe jumătate și o senzație constantă de teamă. Când Derek a intrat, a privit scena cu un evident dispreț. „Doamne, Laurel.
Ce s-a întâmplat cu locul ăsta?” Eram în genunchi, curățând supa de pui cu tăiței pe care Nolan o vărsase din greșeală în timpul unui moment de panică. “Nu am avut cu adevărat ocazia să fac ordine.” Derek a pășit cu grijă în jurul mizeriei. “Poate ar trebui să te gândești să angajezi pe cineva.” “Încerc să găsesc un îngrijitor cu care Nolan să se simtă confortabil.” “Ei bine, măcar am adus ceva să îmbunătățesc atmosfera.” Înainte să apuc să răspund, vocea lui Nolan a răsunat din hol.
“Mătușă Laurel! Nu pleca!” “Nu plec nicăieri, dragule.” Derek a făcut un sunet frustrat. “Face asta toată ziua?” “Uneori.” “Cât timp va continua asta?” “Părinții lui au murit acum șase zile.” “Știu asta, Laurel.
Dar copiii sunt puternici. Va trece peste asta.” “A fost martor la moartea părinților lui, Derek.” “Vreau doar să spun că nu poate dicta totul.” L-am dus pe Nolan pe canapea și l-am ținut până când respirația lui a devenit constantă. Când m-am întors în bucătărie, Derek era așezat la masă cu laptopul deschis.
După douăzeci de minute, Nolan a adormit. Derek nu atinsese supa vărsată de pe podea. “Bine,” a spus el, “trebuie să ne ocupăm de a doua plată pentru locație.” “Chiar discuți despre avansurile pentru nuntă într-un moment ca acesta?” “Mai avem doar trei luni.
„Furnizorii nu vor aștepta la nesfârșit.” „Derek, abia îmi amintesc să mănânc.” „Exact de aceea trebuie să păstrăm o aparență de normalitate.” „Normalitate?” „Laurel, îmi pasă de tine. Dar nu putem lăsa această tragedie să strice tot ce am organizat.” Am aruncat o privire spre camera de zi, unde Nolan dormea, înfășurat într-o pătură pe care Maren o tricotase. „Are patru ani.” „Așa este.
Și noi suntem adulți.” „Poate ar trebui să luăm în considerare o soluție pe termen lung cu un alt membru al familiei.” „Nu mai este nimeni altcineva.” „Atunci poate cineva din afara familiei.” „Vrei să renunț la Nolan?” „Nu formula asta.” „Cum ai numi-o?” „Găsirea unui mediu mai potrivit.” Atunci mi-am amintit de Jonah la douăzeci de ani, stând în bucătăria noastră din copilărie după înmormântarea părinților. Când un asistent social a întrebat dacă era pregătit să fie tutorele meu, a răspuns fără să ezite.
„Ea este sora mea. Rămâne cu mine.” „Nolan rămâne cu mine.” „Atunci avem o problemă serioasă.” În următoarele două săptămâni, acea problemă a devenit imposibil de ignorat. Derek a început să-mi ignore apelurile.
A anulat planurile de cină, spunând că nu poate face față plânsului lui Nolan. Când am cerut să cumpere niște alimente într-o seară, a răspuns după opt ore că fusese la sală. Căuta părinții lui în spatele fiecărei uși închise.
Se plimba prin casă cu puloverul Maren. Odată, l-am descoperit stând sub masa de dining, vorbind încet cu camionul lui de pompieri stricat. „Tati, te rog, vino să mă iei.” Două săptămâni după înmormântare, Derek m-a contactat.
„Trebuie să vorbim.” „Poți veni aici?” „Aș prefera să ne întâlnim undeva mai privat.” Am cerut vecinei mele, Evelyn Pritchard, să aibă grijă de Nolan pentru o oră. Apoi am condus spre o cafenea aproape de firma mea de arhitectură. Purtaam blugi neîmpăturiti, adidași cu noroi uscat pe talpă și un hanorac pătat cu lapte de ciocolată.
„Ești epuizată.” „Ce e atât de important?” „Laurel, m-am gândit mult la asta.” „Cred că ar trebui să anulăm nunta.” Afirmația a căzut între noi ca o greutate. „Să o anulăm?” „Nu pot să continui cu asta.” „Cu ce?” „Această nouă existență.” „Când te-am întrebat să te căsătorești cu mine, mi-am imaginat că vom călători, ne vom avansa carierele, vom cumpăra o casă mai mare și poate vom avea copii într-o zi.” „Putem totuși să ne construim o viață.” „Nu viața pe care mi-am imaginat-o.” „De fiecare dată când vin pe aici, e țipete, plânsete și încă o criză.
Ești mereu obosită. Abia ai timp pentru mine.” „Fratele meu nu mai este.” „Înțeleg.” „Sora mea vitregă nu mai este.” „Știu, Laurel.” „Și fiul lor nu mai are pe nimeni.” „Asta nu e responsabilitatea mea.” „Am treizeci și doi de ani. Am propriile mele planuri.
Nu sunt pregătită să preiau rolul de tată pentru copilul traumatizat al altcuiva.” „Copilul altcuiva?” „Nu-mi interpreta greșit cuvintele.” „Numele lui este Nolan.” „Nu am nicio legătură de sânge cu el, Laurel. Și refuz să-mi petrec viața purtând o povară la care nu am consimțit niciodată.” Așa se referea la copilul care supraviețuise unui accident în care și-au pierdut viața ambii părinți. „Bine,” am răspuns.
„Ce?” „Vom anula nunta.” „Așa, pur și simplu?” „Ai făcut alegerea ta.” „Ascultă, nu vreau să ne resentim unul pe altul.” „Nu te resentimentez.” „Bine. Poate, într-o zi, când lucrurile se vor liniști—” „Nu.” „Ce?” Am pus inelul de logodnă pe masă. „Nu va fi nicio zi de mâine, Derek.” „Laurel, ești prea emoțională.” „Nu.
Pentru prima dată în săptămâni, gândesc rațional.” „Jonah m-a crescut când el era aproape doar un copil. A sacrificat totul pentru că îi păsa de mine. Acum, fiul lui are nevoie de sprijinul meu.
Nu-l abandonez pe Nolan pentru a-ți face ție viața mai ușoară.” „Arunci la gunoi trei ani din cauza unei singure conversații?” „Nu. Îți întorci spatele familiei pe care ai jurat că o vei crea.” „Poți gestiona anulările furnizorilor. Trimite-mi doar partea mea din taxe.” „Laurel, nu fi absurdă.
„Putem rămâne prieteni.” „Un adevărat prieten m-ar fi ajutat să curăț supa de pe covor.” Am presupus că aceasta era concluzia lui Derek Sloane. Două ani mai târziu, el avea să revină cu impresia că am petrecut fiecare noapte plângând acea discuție. Avea să intre în biroul meu emanând încrederea de sine a unui bărbat care se întoarce să recupereze ceva ce încă îi aparținea.
Partea următoare1 / 2
